duminică, 24 februarie 2013

Nu putea să fie altfel


(Butterfly embrace)




       Nu putea să fie altfel. Nu puteai să ai alt zbor decât pe cerul meu. Nu ţi-am cunoscut aripile şi nu-ţi ştiam trilul. Dar nu putea să fie altfel decât exact aşa cum a fost.
       Dacă nu-mi ridicam privirea căutând curcubeul poate nu ţi-aş fi învăţat zborul. Nu-mi imaginez viaţa fără aripile tale! Nu mai există nimic dincolo de noi. Uneori am senzaţia că nici noi nu existăm, ci doar culoarea aceasta dulce pe care o desenează paşii în urma noastră.
       Nu putea să fie altfel! Nu putea decât să se facă iubire.








joi, 6 decembrie 2012

Cu câte braţe?


(Calling on spring)




       Cu câte braţe să te mai cuprind ca să-ţi şoptească în cele mai dulci culori că îţi sunt de dinainte să exist? Nu am certitudine mai mare în tot prezentul meu plin de emoţii decât senzaţia aceasta ciudată şi reală în acelaşi timp că suntem făcuţi din aceeaşi tulpină.
       Simt că te cunosc la fel cum îmi cunosc liniile palmelor. Nu trebuie să te privesc ca să-ţi citesc în inimă. Toate respiraţiile ei sunt rugăciunile mele. Lanţurile care ne leagă sufletele împlinind iubirea nu pot fi desfăcute de nicio adiere de zefir. Ele coboară din curcubeu şi se revarsă în toate apele în care ne spălăm lacrimile de a nu ne fi găsit până acum.







duminică, 25 noiembrie 2012

Din macii mei se naşte iubirea



(Return to forever)


"Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup,
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul."
                                      (Lucian Blaga)



       De macii mei nu mă voi despărţi niciodată. Ei îmi sunt culoarea începutului şi sfârşitului. Aş fi vrut să fi fost şi eu un mac. Ştiu că pentru tine am fost. Tu mă desenai în cel mai profund roşu. Un roşu iubire. Vibram la auzul vocii tale care parcă era izvorâtă din adâncul meu.
       Cred că doar visele te-au făcut să exişti cu adevărat. Cred că dacă nu te doream să fii, n-aş fi aflat niciodată de existenţa ta. Rămâneai undeva departe, un necunoscut pentru inima mea, iar eu rămâneam crezând că în lumea asta nu mai există bărbaţi care să iubească macii...







sâmbătă, 27 octombrie 2012

Ce aştepţi, suflete?


    
   (Neve)



       Ce ruină aspră mă mistuie dinăuntru, de parcă nu mai există zâmbet, de parcă au murit toate păsările, de parcă fluturii nu mai zboară. Cine le-a ucis zborul? Cum am putut să nu fiu atentă, cum am putut să mă rup din lumea lor şi-am îngenuncheat în faţa unei iubiri care nu-mi ştie nici măcar numele?
       Mă simt o prezenţă stranie care nu mai ştie să radieze nici măcar o umbră. De ce mor visele? De ce nu se împlinesc? De ce nu ştiu niciodată să răspund de ce-urilor de acest gen?
       Lupta mea continuă cu propria persoană mi se pare în zadar acum. Poate într-o zi am luminat prea mult. Poate într-o zi l-am orbit cu lumina mea, de aceea ochii lui nu se coboară niciodată spre mine. E prea înalt. E prea înalt de toată această iubire care l-a ridicat, iar eu rămân nevăzută aşteptând măcar o clipire din partea lui, o clipire care a întârziat şi primăvara.
       Ce aştepţi, suflete? Ce aştepţi să mai doară? Zborul frânt l-ai reuşit deja. Ce mai vrei să-mi ucizi? Poate gândul cu care-l chem în fiecare clipă în speranţa că într-o zi îmi va rosti numele?