vineri, 31 decembrie 2010

Nu mă îmbrăca!



(The first breath of love)


"Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stâncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie." 
                                                               (Edith Sodergran)



       Primele dimineţi ale lumii, ocupate să construiască iubirea, hrăneau cerul cu picăturile de rouă-sudoare ca semn al trudei de a construi asemenea grandoare.
       Poeţi se năşteau cu fiecare bucată aşezată la locul potrivit. Melodii răsunau cu fiecare nouă zi care avea să desăvârşească minunea. Odată terminată, privighetori o cântau prin trilul lor neasemuit; peştii învăţau să înoate, lotuşi înfloreau pe toate bucăţile de cer. Amanţii... amanţii... Trupurile lor scăldate în atâtea apusuri spuneau poveşti lunii înviorându-i nopţile. Ea le zâmbea şi le oferea lumină. N-ai ştiut că lumina lunii e creată din sclipirile ochilor îndrăgostiţilor? Ea doarme ziua, aşa cum şi noi ne odihnim trupurile în gândul celuilalt. Dezveliţi, uşori, compleţi.
       Nu mă îmbrăca! Mi-e cald de tine!






joi, 25 noiembrie 2010

Mă îmbolnăvesc de dragoste



(The first breath of love)



       Când mi-ai îmbrăcat sufletul în atingeri de cer şi mi-ai chemat buzele într-un zâmbet, am ştiut că la sfârşitul, la capătul potecii care dă spre poarta ta, mă voi îmbolnăvi.
       Cântecul păsărilor care mi-a însoţit paşii vestea libertatea care îmi va încătuşa inima când simplu, sincer şi fără teamă îmi voi aşterne visele în privirea ta. Vânturile lumii în care trăiam acum erau calde, asemenea zefirilor din toate primăverile care te prevesteau. Umbrele copacilor de pe marginea drumului se odihneau privind gâzele care se bucurau de vara pe care o năşteam în jur. Tu m-ai umplut de toată această lumină!
       Acum te odihneşti aşteptând să culegi recolta semănată cu atâta soare în viaţa mea. Poate fără să ştii ai recreat bătaia inimii după glasul tău. Şi nici nu mai îmi pasă dacă ploi vor mai cădea pe pământul meu! Pentru că tu eşti acolo, tu calci pe el şi muguri prind viaţă în urma pasului tău.
       Mă îmbolnăvesc de dragoste. Mă îmbolnăvesc de vise. Mă îmbolnăvesc de tine! Şi nu vreau să mă vindec!





joi, 21 octombrie 2010

Port în mine toamne



(Arboles de nostalgia)


"Se vede că nu mi-a fost dat
decât schimbul inelelor, ploaia, oftatul...
Se vede că nu mi-a fost dat să cad în păcat
lângă trupul tău, mult sărutatul."
                                          (Nina Cassian)



       Port în mine mai multe toamne. Suflul lor, ca o harpă, cântă acestei lumi melodii inventate de toate primăverile în care am iubit. Frunze cad în urma cântecelor mele. Florile răspund în aerul rece al fiecăror zori care îmi găsesc aşternuturile goale de viaţă. Praful parcurilor îmi orbeşte paşii prea grăbiţi să iasă din aceste toamne.
       Uneori nopţile mi le umplu veghind pământul la lumina lumânării. Stelele mute nu clipesc de teamă să nu scoată un sunet care m-ar putea distrage din contemplare. Doar din când în când câteva doruri îmi răsună pe buze ca o chemare întru nemurire.





joi, 7 octombrie 2010

Annelise, ştii gustul trădării, Annelise?


(Neve)

       
       Toate crimele pe care le-au înfăptuit bărbaţii care m-au avut le credeam răzbunate odată cu o nouă îndrăgostire a inimii mele mereu flămânde. Întotdeauna o nouă dragoste îmi părea mai presus decât cea precedentă. Mi-ai spune că e firesc. Tot timpul ne lăsăm păcăliţi de prezent. Ştiu că iubim diferit de fiecare dată, pentru că oamenii sunt diferiţi, noi suntem diferiţi cu fiecare nouă secundă care aduce altă rază deasupra noastră.
       Nu ştiu cum m-am lăsat păcălită de un trecut pe care mi-l aminteam mai frumos decât a fost cu adevărat. Florile de atunci mi se arătau mai colorate decât florile de azi. Iar tu ştii cum îmi place să mă scald prin culori, să pictez curcubeul cu degete parfumate de grădinile în care m-a plimbat el atât de demult. Şi atât de puţin. Poate a fost prea devreme pentru noi. Poate prea târziu. Dar Annelise, visam din nou! Nu ştiu la ce. Nu ştiu pe cine căutam să regăsesc, pe el sau pe mine.
       Îmi plăceau cerurile lui! Nu e prima oară când mă las purtată din nou de aceeaşi mână până dincolo de toate primăverile în care nu şi-a aşternut sărutul pe fruntea mea. Nu e prima dată când greşesc.
       Aşa cum pare că mă slăveşte asemenea unei zeiţe aducând ofrande la picioarele mele promisiuni deşarte, la fel se leapădă de mine cu fiecare vânt. Sufletul meu nu poate fi ucis de două ori de acelaşi bărbat, Annelise! Asemenea unui străjer, apăr cu sânge rănile prelinse pe atâtea speranţe. Dar uneor uit. 
       Nu mă privi aşa! Nu mi-am învăţat lecţia, ai dreptate! Calc peste tot ce e vital pentru liniştea mea. Pentru că vreau să uit. Pentru că vreau să-mi amintesc cum mă poate iubi. Trebuie să-i pun capăt. Nu mă voi gândi că nu mă merită. Cine sunt eu să decid asemenea lucru? Trupul şi sufletul nu sunt jucării care se negociază. 
       Nu mai pot zbura alături de el! Nu mai vreau lumile promise pline de dragoste. Sunt lumi mincinoase, Annelise. Tu ne ştii povestea. Întotdeauna ai ştiut că entuziasmul meu e de prea multe ori prematur. De aceea nici nu durează. 
       Nu mă pot bucura de fiecare alt început al aceleiaşi iubiri. Niciodată n-a fost alt început. Începutul e unul singur. Restul... încropiri zadarnice atâta timp cât doar unul stă cu mâna întinsă.
       Annelise, ştii gustul trădării, Annelise? M-am înfruptat cu el fără să-mi fie foame. M-a hrănit cu el de pe buzele care altădată picurau nectar. Cum aş mai putea să sper la o dimineaţă care să ne găsească împreună când el îmi ucide toate nopţile dăruindu-mi amărăciuni şi dezamăgiri? E doar vina mea că am vrut să-l cred. Nefiind prima oară ar fi trebuit să mă aştept. De câte ori voi lăsa o poveste să se tot repete? Pentru ce să se repete? Nu-mi doream să se repete. Nici nu ştiu ce ne leagă, de ce ne leagă. Am confundat de prea multe ori pornirile impulsionate de un bine trecut cu ceea ce avem în prezent.
       Dar sufletul, Annelise? Cum să-l fac să tacă, să nu mai îmi şuiere în ureche "lasă-mă să iubesc din nou!"? Am încercat să-l întreb "pe cine vrei să iubeşti?". Dacă ar fi putut alege, poate nu s-ar fi supus singur la atâtea chinuri. Am încercat din răsputeri de nenumărate ori să-i înfrâng pornirile şi să-i strig "nu te las! nu te las!... te las...! sunt prea obosită să nu te mai las...". Poate că şi-a meritat pedeapsa.
       Gustul trădării e prea amar pentru a putea fi suportat toamna... Annelise, mai sunt primăveri în ziua de azi?


      



luni, 27 septembrie 2010

I'll sing you to me


    (Calling on spring)

    
       Astăzi am văzut un film care m-a răscolit. "Australia"... Întotdeauna trăiesc filmele ca şi când sunt parte din ele, de parcă acolo ar fi povestea mea, pentru că în fiecare şi este, o fărâmă, o clipire de gene. Îmi place să mă identific în general cu poveştile de dragoste din filme şi nu ştiu cum am norocul că tocmai cele pe care le simt ca povestea mea reală de viaţă, se termină trist, de cele mai multe ori personajele implicate în acea dragoste nu rămân împreună. Ironic, nu? Să fie un semn? Zâmbesc. Sunt poate prea teatrală. Ciudat e că niciodată nu m-am gândit că mi-aş sfârşi singură respiraţiile de aici de pe pământ. Deşi nu mi-e frică de singurătate. Am trăit atâta timp doar noi două încât am ajuns s-o înţeleg că de fapt nici ei nu-i place să fie singură, de aceea îşi caută companie în noi. (Singurătatea fuge de singurătate?)
       Din "Australia", pe lângă regăsirea în acea dragoste care rezistă obstacolelor războiului, m-am amprentat şi cu expresia "I'll sing you to me", care are un ecou puternic în mine. Pe undeva, încă după ce am văzut "August Rush" am înţeles că puterea muzicii apropie sufletele care vibrează pe acelaşi nivel şi face auzite şoaptele iubirii indiferent unde te-ai afla atunci când e vorba de acea unică şi de nedescris iubire care ne este rezervată fiecăruia. Poate uneori nici nu înţelegem de unde vin unele senzaţii, unele gânduri, nu facem legătura cu sunetele muzicii... Fiecare notă muzicală având vibraţia ei e ca o liană între noi şi centrul universului de care suntem cu toţii conectaţi şi prin undele căruia ne putem simţi unii pe alţii doar închizând ochii. Nu e întotdeauna imaginaţie ce trăim.
       "I'll sing you to me" m-a făcut să simt că o chemare a iubirii poate veni prin orice sunet dacă ştii să-l asculţi şi să te laşi purtat de el până în braţele nevăzute, calde şi lungi ale dragostei... Atunci mi-am dat seama că nu mai ascultam cu urechile. Nu mai aveam nevoie de trup...





sâmbătă, 11 septembrie 2010

Floris, lumea e nedreaptă, Floris!

(Neve)       


       Întotdeauna m-am lovit în viaţă de cele mai felurite nedreptăţi. Omenesc, nu? Dar ce rău doare când te nedreptăţeşte un prieten sau un iubit...! E ca şi cum viaţa încetează să pulseze. Cât aş vrea să nu-mi mai pese...! De-aş putea să mă tai în trup, să scot din mine acei centri ai emoţiei şi ai durerii, ai sensibilităţii şi ai fragilităţii şi să-i împrăştii în eter să se dizolve, aş face-o într-o clipire. Dar sunt prea slabă ca să-mi ciuntesc corpul doar pentru că m-am săturat să sufăr. Instinctul de conservare ar trebui să funcţioneze. Ar trebui. Nu înseamnă că se şi întâmplă. Egoismul îl pot înţelege, mă încearcă şi pe mine de nenumărate ori, e firesc, e omenesc. Am studiat atâta despre suflet, am lucrat şi lucrez cu mine zi de zi ca să fiu mai bună, mai iubitoare, să nu fac diferenţe între oameni, mă supăr pe mine când gândesc rău despre cineva, ştiu că dacă mă port altfel decât sunt în interiorul meu contravine cu tot ceea ce m-am străduit să fac până acum, dar uneori cad. Cad atunci când primesc câte o palmă printr-o vorbă nemeritată sau printr-o tăcere crâncenă de la cineva drag. Şi mă întreb, la fel de omenesc, de ce? (Aproape niciodată nu aştept un răspuns când folosesc "de ce"-ul atât de comun tuturor.)
       Da, ştiu, am aşteptări prea mari, de aceea sunt rănită, mă aştept ca toţi să judece ca mine, ceea ce nu este posibil. Oare când o să învăţ ceea ce a tot încercat să-mi explice prietenul meu de suflet şi toate învăţăturile spirituale pe care le-am citit şi care mi-au răsfăţat degetele, ochii şi inima? Pare atât de simplu să te gândeşti că atunci când nu ai aşteptări nu ai cum să fii dezamăgit. Şi da, fiecare om are mintea lui proprie după care se lasă condus, are modul propriu de a vedea şi de a înţelege lucrurile. Dar când cineva drag te răneşte pe nedrept încât să ajungi să-ţi doreşti să nu-i fi deschis niciodată porţile vieţii tale, e prea greu de suportat, iar eu încă n-am găsit instrumentele necesare pentru a putea şi atunci mă refugiez în meditaţii, în respiraţii şi în scris. De aceea îţi scriu acum ţie, Floris, draga mea, pentru că ştiu că tu mă poţi înţelege, tu, în sufletul căreia îşi găsesc culcuş toate florile lumii, tu care porţi în inimă culorile tuturor florilor din univers, doar tu mai poţi să-mi parfumezi viaţa cu o floare de câmp. Tu nu ştii ce-i răutatea, n-a mai avut unde să încapă în tine. De-ar fi toţi oamenii aşa!
       Parcă îmi doresc şi eu să fiu o floare. O magnolie, să trăiesc doar o primăvară. Mi-ar fi deajuns. Oare florile ştiu cât de scurtă e viaţa lor? Sau de aceea înfloresc aşa frumoase, pentru ca menirea să le fie îndeplinită negreşit? Nu ca noi oamenii, ne urâţim cu fiecare respiraţie care nu poartă în ea doar bunătate pentru fiecare fiinţă şi ajungem să murim urâţi, fără culori, fără nectar. Eu nu mai vreau să fiu rea, Floris! Pentru mine, pentru culorile pe care vreau să le pictez pe fiecare firişor de piele ca apoi să crească în mine asemenea unui curcubeu. Dar lumea e nedreaptă, Floris, şi mă tem să nu atragă furtuna cu nedreptatea ei şi să mi le spele...