luni, 27 septembrie 2010

I'll sing you to me


    (Calling on spring)

    
       Astăzi am văzut un film care m-a răscolit. "Australia"... Întotdeauna trăiesc filmele ca şi când sunt parte din ele, de parcă acolo ar fi povestea mea, pentru că în fiecare şi este, o fărâmă, o clipire de gene. Îmi place să mă identific în general cu poveştile de dragoste din filme şi nu ştiu cum am norocul că tocmai cele pe care le simt ca povestea mea reală de viaţă, se termină trist, de cele mai multe ori personajele implicate în acea dragoste nu rămân împreună. Ironic, nu? Să fie un semn? Zâmbesc. Sunt poate prea teatrală. Ciudat e că niciodată nu m-am gândit că mi-aş sfârşi singură respiraţiile de aici de pe pământ. Deşi nu mi-e frică de singurătate. Am trăit atâta timp doar noi două încât am ajuns s-o înţeleg că de fapt nici ei nu-i place să fie singură, de aceea îşi caută companie în noi. (Singurătatea fuge de singurătate?)
       Din "Australia", pe lângă regăsirea în acea dragoste care rezistă obstacolelor războiului, m-am amprentat şi cu expresia "I'll sing you to me", care are un ecou puternic în mine. Pe undeva, încă după ce am văzut "August Rush" am înţeles că puterea muzicii apropie sufletele care vibrează pe acelaşi nivel şi face auzite şoaptele iubirii indiferent unde te-ai afla atunci când e vorba de acea unică şi de nedescris iubire care ne este rezervată fiecăruia. Poate uneori nici nu înţelegem de unde vin unele senzaţii, unele gânduri, nu facem legătura cu sunetele muzicii... Fiecare notă muzicală având vibraţia ei e ca o liană între noi şi centrul universului de care suntem cu toţii conectaţi şi prin undele căruia ne putem simţi unii pe alţii doar închizând ochii. Nu e întotdeauna imaginaţie ce trăim.
       "I'll sing you to me" m-a făcut să simt că o chemare a iubirii poate veni prin orice sunet dacă ştii să-l asculţi şi să te laşi purtat de el până în braţele nevăzute, calde şi lungi ale dragostei... Atunci mi-am dat seama că nu mai ascultam cu urechile. Nu mai aveam nevoie de trup...





sâmbătă, 11 septembrie 2010

Floris, lumea e nedreaptă, Floris!

(Neve)       


       Întotdeauna m-am lovit în viaţă de cele mai felurite nedreptăţi. Omenesc, nu? Dar ce rău doare când te nedreptăţeşte un prieten sau un iubit...! E ca şi cum viaţa încetează să pulseze. Cât aş vrea să nu-mi mai pese...! De-aş putea să mă tai în trup, să scot din mine acei centri ai emoţiei şi ai durerii, ai sensibilităţii şi ai fragilităţii şi să-i împrăştii în eter să se dizolve, aş face-o într-o clipire. Dar sunt prea slabă ca să-mi ciuntesc corpul doar pentru că m-am săturat să sufăr. Instinctul de conservare ar trebui să funcţioneze. Ar trebui. Nu înseamnă că se şi întâmplă. Egoismul îl pot înţelege, mă încearcă şi pe mine de nenumărate ori, e firesc, e omenesc. Am studiat atâta despre suflet, am lucrat şi lucrez cu mine zi de zi ca să fiu mai bună, mai iubitoare, să nu fac diferenţe între oameni, mă supăr pe mine când gândesc rău despre cineva, ştiu că dacă mă port altfel decât sunt în interiorul meu contravine cu tot ceea ce m-am străduit să fac până acum, dar uneori cad. Cad atunci când primesc câte o palmă printr-o vorbă nemeritată sau printr-o tăcere crâncenă de la cineva drag. Şi mă întreb, la fel de omenesc, de ce? (Aproape niciodată nu aştept un răspuns când folosesc "de ce"-ul atât de comun tuturor.)
       Da, ştiu, am aşteptări prea mari, de aceea sunt rănită, mă aştept ca toţi să judece ca mine, ceea ce nu este posibil. Oare când o să învăţ ceea ce a tot încercat să-mi explice prietenul meu de suflet şi toate învăţăturile spirituale pe care le-am citit şi care mi-au răsfăţat degetele, ochii şi inima? Pare atât de simplu să te gândeşti că atunci când nu ai aşteptări nu ai cum să fii dezamăgit. Şi da, fiecare om are mintea lui proprie după care se lasă condus, are modul propriu de a vedea şi de a înţelege lucrurile. Dar când cineva drag te răneşte pe nedrept încât să ajungi să-ţi doreşti să nu-i fi deschis niciodată porţile vieţii tale, e prea greu de suportat, iar eu încă n-am găsit instrumentele necesare pentru a putea şi atunci mă refugiez în meditaţii, în respiraţii şi în scris. De aceea îţi scriu acum ţie, Floris, draga mea, pentru că ştiu că tu mă poţi înţelege, tu, în sufletul căreia îşi găsesc culcuş toate florile lumii, tu care porţi în inimă culorile tuturor florilor din univers, doar tu mai poţi să-mi parfumezi viaţa cu o floare de câmp. Tu nu ştii ce-i răutatea, n-a mai avut unde să încapă în tine. De-ar fi toţi oamenii aşa!
       Parcă îmi doresc şi eu să fiu o floare. O magnolie, să trăiesc doar o primăvară. Mi-ar fi deajuns. Oare florile ştiu cât de scurtă e viaţa lor? Sau de aceea înfloresc aşa frumoase, pentru ca menirea să le fie îndeplinită negreşit? Nu ca noi oamenii, ne urâţim cu fiecare respiraţie care nu poartă în ea doar bunătate pentru fiecare fiinţă şi ajungem să murim urâţi, fără culori, fără nectar. Eu nu mai vreau să fiu rea, Floris! Pentru mine, pentru culorile pe care vreau să le pictez pe fiecare firişor de piele ca apoi să crească în mine asemenea unui curcubeu. Dar lumea e nedreaptă, Floris, şi mă tem să nu atragă furtuna cu nedreptatea ei şi să mi le spele...