duminică, 25 decembrie 2011

Love in the time of cholera

     

(Night bloom)



       Ce le face pe unele iubiri să reziste în timp, iar pe altele să moară înainte de epuizare, înainte de a fi consumate până la ultima flamă? Cine stabileşte soarta lor? N-ar fi mai simplu dacă în viaţă fiecare ar putea să iubească doar o singură persoană care să-i fie menită întru eternitate? Am fi într-adevăr scutiţi de multă suferinţă, dar poate nu ne-ar fi dat să cunoaştem alte trăiri. Extazul dat de acea primă împerechere a iubirii oricum nu poate fi definit, aşa că la ce bun să ne plimbăm sufletul prin mai multe iubiri când doar una singură ar fi deajuns? Îi invidiez pe cei care au iubit doar o dată în viaţă şi nu-i înţeleg pe cei care la moartea (cum moartea? când iubirea înseamnă viaţă) unei iubiri spun că îşi doresc să iubească din nou. La ce bun să iubeşti din nou când ai avut o dată iubirea? Sau n-a fost iubire? Tocmai asta e ciudăţenia acestui sentiment. Cum ştim că e iubire sau nu? Simţim? Ce trebuie să simţi? E o reţetă? Cred că de prea multe ori confundăm îndrăgosteala şi obişnuinţa cu iubirea.
       Iubirea n-ar trebui să aibă plural. Dar să fiu al naibii că-mi place c-am iubit de mai multe ori. Că am murit de mai multe ori de prea multă iubire. (Se poate prea multă iubire?) Şi eu râd citind ce am scris. Nu mă contrazic, doar râd la gândul ciudăţeniei care mă încearcă.
       Nu o dată am zis "iubirea e totul, trăiesc pentru ea, sunt născută să iubesc", dar uneori îmi doresc să fiu şi goală pe dinăuntru, eliberată de strânsorile ei, pentru că ea când te cuprinde o face până la sânge. De câteva ori îmi iese, pot să neiubesc, răsuflu uşurată că în sfârşit simt eliberarea. Apoi mi se face dor. Dor de acea strânsoare simţită în carne, dor să fiu sclava ei, dor sa ma chinuie acel sublim prim fior al fiecărui început. Şi toate gândurile mele de dinainte se dizolvă, se descompun în părticele nedemne de luat în seamă. Pentru că atunci când iubeşti din nou eşti nebun şi nu-ţi mai pasă. Nu degeaba vorba "You call it madness, but I call it love." Şi cred că tot Marquez a spus-o într-un fel asemănător în "Dragoste în vremea holerei" că nu moartea e nelimitată, ci viaţa.
       În timp ce scriam am realizat însemnătatea acestei afirmaţii. Sunt sigură că Florentino şi Fermina mai călătoresc preţ de câteva vise în toţi cei în care iubirea s-a arătat cu adevărat doar o dată. Câtă putere trebuie să ai ca să aştepţi oricât e nevoie acel prim şi unic sărut. Şi câtă nebunie! Şi mai ales încredere că într-o zi dragostea îşi va primi răsplata. De fapt, dacă nu crezi în dorinţele tale, nu ai cum să le împlineşti. Legea atracţiei funcţionează dintotdeauna. Noi suntem singurii care renunţăm la visele noastre dacă nu se împlinesc când vrem. Nu luăm în considerare că ele se împlinesc când trebuie.
       Eu mi-am primit lecţia de la Marquez. Şi mulţumesc Divinităţii că n-a fost nevoie să aştept până la bătrâneţe să-mi umplu inima cu ambrozia culeasă de pe buzele iubitului. Dar în acelaşi timp mă rog să pot să iubesc până la epuizarea dată de ultima respiraţie trupească.







vineri, 25 noiembrie 2011

Cerceii mei de portocal

    

   (Return to forever)



       Astăzi însemn iubire. Doar e vineri, doar e noiembrie, doar e viaţă, doar e acea atingere timidă pe mâna stângă şi acele buze rătăcind pe ceafă...
       Nu ştiu ce soare să cuprind de mână, să-l modelez ca pe-o biluţă cu care să mă joc până pe înserate când furia lunii că aş fi trădat-o va trimite firicele de frig să-mi îngheţe obrajii încremeniţi într-un zâmbet. Şireata, tot în favoarea mea se preface... Aş putea minţi atât de simplu că sunt îmbujorată de la răcoarea serii, de la lună, de la noiembrie, nicidecum de la privirea cu care pui stăpânire pe mine atât de firesc de parcă ţi-aş aparţine.
       Port roşu. Port iubire. Şi port cerceii aceia cercuri, sub formă de soare, de lună plină, de ochi rotunzi aşezaţi peste trupul meu.
       Dezveleşte-mă de tot! De noapte, de doruri, de poftă de sărut... Dezveleşte-mă de aşteptări şi lasă-mi trupul liber din care să crească flori de portocal.







miercuri, 5 octombrie 2011

Iubire cu gust de flori



(The first breath of love)


"Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,
M-a sărutat pe gură întregul Univers."
                                            (Vasile Voiculescu)


    Cu flori. Aşa mi-a bătut iubirea la uşă. Eu mi-o imaginam mirosind a stele, a praf de curcubeu, a ploaie caldă cu zâmbet. Surprinsă, am primit îmbrăţişarea ei de liliac primăvăratic despletindu-mi visele în braţele ei.
    Apoi a venit năvalnic cu miros puternic de gladiole. Portocalii.
    Într-o seară, ciudată seară, m-a învelit crinul ucigător. Mi-am ars toate durerile în noaptea care-a urmat, otrăvită de parfumul acela dureros de dulce şi aiuritor.
    Începusem să mă obişnuiesc cu joaca ei. Aşteptam lăcrimioarele. Gingaşele lăcrimioare. Plânsele lăcrimioare. Aşa au venit. Le-am plâns şi eu când îmi tăiam inima în patru în încercarea de a scoate din ea toate speranţele sădite prin gândul că ele vor însemna finalul căutărilor.
    Au urmat macii. Iubiţii maci. Nemărginiţii maci. Apoi florile de câmp. Nu-mi amintesc de gustul calelor, dacă le-am trăit sau doar visat, dar ştiu că acum m-am oprit la o floare a soarelui. I-am sărutat petalele. Mi-am îngălbenit pleoapele de aşteptare. Ea încă nu şi-a întors capul spre mine. Dar n-am obosit. Cerul meu are soare veşnic.







luni, 31 ianuarie 2011

Tess...


(Arboles de nostalgia)



       Când am citit prima dată "Tess" m-a tulburat. A doua oară am fost ea. Am şi murit odată cu ea. Dar eu n-am lăsat nimic în urmă; poate doar firimituri din iubirile mele pe care le vor ciuguli într-o zi porumbeii. Mă întreb dacă le vor creşte aripi în plus. Sau dacă bărbaţii pe care i-am iubit se vor regăsi în zborul lor. Sau dacă mă vor uita. Sau dacă m-au uitat. Sau dacă îşi vor aminti de mine.
       Zâmbesc când îmi amintesc cum îmi spunea într-o zi cineva:"Tu nu eşti o femeie uşor de uitat!"... Ca dovadă că ne-am despărţit. Acum aş putea chiar râde de propriile-mi ironii.
       Dar Tess are ceva în plus faţă de mine. Curajul şi naivitatea. Poate şi timpurile în care a trăit... timpuri în care simt că mi-aş fi găsit locul. Pe atunci bărbaţii mai făceau curte în adevăratul sens al cuvântului unei femei; nu se fereau să le copleşească, să primească atenţia lor.
       Dragul de Hardy m-a făcut să visez frumos preţ de câteva zile. Şi multe nopţi după. M-a povestit în "Tess d'Urberville". Ştiu că ea a existat cu adevărat. Şi mai există. Tess n-a murit decât în cuvinte. Bucăţi din ea se găsesc în toate femeile lumii care visează la un Angel al lor...