duminică, 25 decembrie 2011

Love in the time of cholera

     

(Night bloom)



       Ce le face pe unele iubiri să reziste în timp, iar pe altele să moară înainte de epuizare, înainte de a fi consumate până la ultima flamă? Cine stabileşte soarta lor? N-ar fi mai simplu dacă în viaţă fiecare ar putea să iubească doar o singură persoană care să-i fie menită întru eternitate? Am fi într-adevăr scutiţi de multă suferinţă, dar poate nu ne-ar fi dat să cunoaştem alte trăiri. Extazul dat de acea primă împerechere a iubirii oricum nu poate fi definit, aşa că la ce bun să ne plimbăm sufletul prin mai multe iubiri când doar una singură ar fi deajuns? Îi invidiez pe cei care au iubit doar o dată în viaţă şi nu-i înţeleg pe cei care la moartea (cum moartea? când iubirea înseamnă viaţă) unei iubiri spun că îşi doresc să iubească din nou. La ce bun să iubeşti din nou când ai avut o dată iubirea? Sau n-a fost iubire? Tocmai asta e ciudăţenia acestui sentiment. Cum ştim că e iubire sau nu? Simţim? Ce trebuie să simţi? E o reţetă? Cred că de prea multe ori confundăm îndrăgosteala şi obişnuinţa cu iubirea.
       Iubirea n-ar trebui să aibă plural. Dar să fiu al naibii că-mi place c-am iubit de mai multe ori. Că am murit de mai multe ori de prea multă iubire. (Se poate prea multă iubire?) Şi eu râd citind ce am scris. Nu mă contrazic, doar râd la gândul ciudăţeniei care mă încearcă.
       Nu o dată am zis "iubirea e totul, trăiesc pentru ea, sunt născută să iubesc", dar uneori îmi doresc să fiu şi goală pe dinăuntru, eliberată de strânsorile ei, pentru că ea când te cuprinde o face până la sânge. De câteva ori îmi iese, pot să neiubesc, răsuflu uşurată că în sfârşit simt eliberarea. Apoi mi se face dor. Dor de acea strânsoare simţită în carne, dor să fiu sclava ei, dor sa ma chinuie acel sublim prim fior al fiecărui început. Şi toate gândurile mele de dinainte se dizolvă, se descompun în părticele nedemne de luat în seamă. Pentru că atunci când iubeşti din nou eşti nebun şi nu-ţi mai pasă. Nu degeaba vorba "You call it madness, but I call it love." Şi cred că tot Marquez a spus-o într-un fel asemănător în "Dragoste în vremea holerei" că nu moartea e nelimitată, ci viaţa.
       În timp ce scriam am realizat însemnătatea acestei afirmaţii. Sunt sigură că Florentino şi Fermina mai călătoresc preţ de câteva vise în toţi cei în care iubirea s-a arătat cu adevărat doar o dată. Câtă putere trebuie să ai ca să aştepţi oricât e nevoie acel prim şi unic sărut. Şi câtă nebunie! Şi mai ales încredere că într-o zi dragostea îşi va primi răsplata. De fapt, dacă nu crezi în dorinţele tale, nu ai cum să le împlineşti. Legea atracţiei funcţionează dintotdeauna. Noi suntem singurii care renunţăm la visele noastre dacă nu se împlinesc când vrem. Nu luăm în considerare că ele se împlinesc când trebuie.
       Eu mi-am primit lecţia de la Marquez. Şi mulţumesc Divinităţii că n-a fost nevoie să aştept până la bătrâneţe să-mi umplu inima cu ambrozia culeasă de pe buzele iubitului. Dar în acelaşi timp mă rog să pot să iubesc până la epuizarea dată de ultima respiraţie trupească.