sâmbătă, 27 octombrie 2012

Ce aştepţi, suflete?


    
   (Neve)



       Ce ruină aspră mă mistuie dinăuntru, de parcă nu mai există zâmbet, de parcă au murit toate păsările, de parcă fluturii nu mai zboară. Cine le-a ucis zborul? Cum am putut să nu fiu atentă, cum am putut să mă rup din lumea lor şi-am îngenuncheat în faţa unei iubiri care nu-mi ştie nici măcar numele?
       Mă simt o prezenţă stranie care nu mai ştie să radieze nici măcar o umbră. De ce mor visele? De ce nu se împlinesc? De ce nu ştiu niciodată să răspund de ce-urilor de acest gen?
       Lupta mea continuă cu propria persoană mi se pare în zadar acum. Poate într-o zi am luminat prea mult. Poate într-o zi l-am orbit cu lumina mea, de aceea ochii lui nu se coboară niciodată spre mine. E prea înalt. E prea înalt de toată această iubire care l-a ridicat, iar eu rămân nevăzută aşteptând măcar o clipire din partea lui, o clipire care a întârziat şi primăvara.
       Ce aştepţi, suflete? Ce aştepţi să mai doară? Zborul frânt l-ai reuşit deja. Ce mai vrei să-mi ucizi? Poate gândul cu care-l chem în fiecare clipă în speranţa că într-o zi îmi va rosti numele?






Un comentariu: